Expoziție Duiliu Marcu

25 martie 1885 - 9 martie 1966

130 de ani de la nașterea arhitectului Duiliu Marcu

Expoziție coordonată de dr. arh. Mariana Croitoru în holul U.A.U.I.M. (stânga scării de acces către subsol)

Traseu urban Duiliu Marcu

„Preocuparea mea de a găsi soluţii originale româneşti, de a lua din arhitectura clasică numai claritatea, simplitatea, ponderea, euritmia, proporţiile, meticulozitatea studiilor de detaliu, precizia execuţiei [...] au constituit pentru mine o linie de conduită, un crez care mi-a servit ca îndreptar în întreaga mea activitate. Iată în ce împrejurări am încercat să creez.”

(Duiliu Marcu – Arhitectura, 1912-1960, Ed. Tehnică, 1960, Bucureşti, p. 21)

Cercetarea s-a bazat pe arhiva arh. Duiliu Marcu, în mare măsură inedită, aflată în Arhivele Naționale ale României, de inventarierea fondului ocupându-se arh. dr. Mariana Croitoru. 

Traseul încheie proiectul ”5 trasee culturale de arhitectură bucureșteană” și a fost co-finanțat de Ordinul Arhitecților din România, din taxa de timbru de arhitectură.

 

Parteneri: Arhivele Naționale ale României, Asociația Bucureștiul Meu Drag, Asociația Dialog și Acțiune, Bucureștii Vechi și Noi, Orașul lui Bucur, Biblioteca Metropolitană București

Echipa proiectului:

cercetător, fotograf și autor text: arh. dr. Mariana Croitoru

design grafic: Cristian Gache

coordonator: istoric de artă Oana Marinache

Asociația și Editura Istoria Artei

Duiliu Marcu, arhitectul detaliului

Convieţuirea stilistică a eclectismului academic francez, a neoromânescului, a avangardei şi a modernismului s-a manifestat pe parcursul întregii perioade dintre cele două războaie mondiale, în unele situaţii chiar în cadrul aceleiaşi clădiri. Această îmbinare duce la apariţia eclectismului (termenul este utilizat aici cu sensul de sinteză a stilurilor) interbelic, care se mulează pe preferinţele comanditarului (statul la clădiri publice şi proprietarul la reşedinţe private) şi pe cele ale arhitectului, care era suficient de liber în creaţia sa încât să se exprime în propriul limbaj arhitectural, ţinând cont de influenţele existente la nivel european sau internaţional.

În acest context creează, desigur, şi Duiliu Marcu, care, în opinia mea, a excelat în arhitectura interioarelor. Lucrările sale cuprind clădiri realizate de la zero, extinse sau modificate în toate cele trei tendinţe care se manifestă în perioada interbelică, menţionate mai sus. Desigur, consacrarea definitivă a lui Duiliu Marcu drept un mare arhitect al veacului trecut este dată de arhitectura modernist-clasicizantă, o arhitectură simplă, elegantă, a detaliului, în care interioarele sunt la fel de bine studiate ca exterioarele, formând un tot unitar. 

O contribuţie remarcabilă a lui Marcu pentru întreaga arhitectură interbelică din ţara noastră este reinventarea detaliului de arhitectură, atât prin soluţia găsită, cât şi prin preţiozitatea materialului folosit. Astfel, rezolvarea detaliilor de către diplomaţii Şcolii de Arte Frumoase de la Paris, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi la începutul secolului XX, în stil eclectic, este reluată prin folosirea materialelor ca  piatra naturală, lemnul, sticla şi metalul la detaliile arhitecturii moderniste, în special la cele ale modernismului clasicizant. Din acest motiv, aş îndrăzni să-l numesc pe Duiliu Marcu „ARHITECTUL DETALIULUI ÎN ARHITECTURA MODERNISTĂ DIN ROMÂNIA”.

 arh. dr. Mariana Croitoru

Educatia si cariera

Duiliu Marcu (23 martie 1885 - 9 martie 1966) este cel care dovedeşte o polivalenţă ieşită din comun în arhitectura românească, fiind personalitatea acesteia care se confundă practic cu aproape întreaga evoluţie a arhitecturii noastre.

Născut la Calafat, pe malul Dunării, Marcu provine dintr-o familie modestă. Mama sa era fără ocupaţie, iar tatăl său căpitan în armata regală. Studiază la o şcoală primară din oraş şi la gimnaziul local, însă în 1900 se înscrie la secţia reală a Liceul Carol I din Craiova, inaugurat cu numai cinci ani înainte chiar în prezenţa suveranului. Aici se remarcă prin note foarte bune la desen, obţinute în fiecare an de studiu, în baza cărora i se conferă premii speciale. În 1905, decide să urmeze cursurile Şcolii de Arhitectură din Capitală, însă după doar un an pleacă la Paris, unde studiază la celebra Şcoală de Arte Frumoase. Se întoarce în ţară în 1912, în calitate de diplomat al guvernului francez.

Pe lângă clădirile construite sau proiectate, activitatea lui Duiliu Marcu se desfăşoară şi pe planul didactic, fiind profesor aproape trei decenii, între 1929 şi 1957, la Academia de Arhitectură din Bucureşti, redenumită după Al Doilea Război Mondial Institutul de Arhitectură „Ion Mincu”. Între 1953 şi 1966 este preşedintele Uniunii Arhitecţilor din România. În acelaşi timp, din 1955 este membru cu drepturi depline al Academiei Române, al doilea arhitect căruia i se acordă această distincţie, după Petre Antonescu, care devenise membru în 1945.

Dacă neoromânescul i-a avut ca personalităţi pe Ion Mincu şi pe Petre Antonescu, modernismul, care s-a dovedit mult mai adecvat necesităţilor vieţii din perioada interbelică, şi-a propulsat propriile personalităţi. Una dintre acestea este, desigur, şi Duiliu Marcu, cel care însă a experimentat el însuşi, în propria carieră, trecerea de la stilul naţional la modernismul funcţionalist. De altfel, „claritatea partiului şi a compoziţiei şi justeţea proporţiilor”^[i] au fost preţuite în mod deosebit de arhitect și aveau să reprezinte constante ale creaţiei sale, indiferent de stilul abordat. În plus, aceste două virtuţi ale arhitecturii clasice au stat la baza sintezei dintre clasic şi modern care l-a făcut pe Duiliu Marcu o mare personalitate a arhitecturii interbelice şi a arhitecturii româneşti în ansamblul ei.

Deşi a realizat marea majoritate a lucrărilor sale în perioada interbelică, după 1945, se ocupă, totuşi, de unele proiecte de sistematizare, dar, în principal, se dedică învăţământului, formând generaţii de arhitecţi, care i-au fost recunoscători sau îi sunt recunoscători şi în ziua de astăzi, în măsura în care mai trăiesc. Referindu-se la activitatea sa didactică (şi nu numai), prof. dr. arh. Mihail Caffé, prof. dr. arh. Cornelia Elena Berindan, arh. Gheorghe Leahu şi dr. arh. Nicolae Vlădescu îl descriu ca fiind un profesionist de excepţie, care a devenit, la rândul său, un maestru pentru studenţii săi şi un model pentru generaţii întregi de arhitecţi. 

 arh. dr. Mariana Croitoru

---

[i]. Duiliu Marcu, op. cit., p. 17

Traseu pietonal 1

1     Extinderea Palatului Universității – coautor al proiectului arh. Nicolae Ghica-Budești (1912-1913) – Facultatea de Matematică – Str. Academiei, nr. 14

2        Imobil Kretzulescu – coautor al proiectului arh. G. M. Cantacuzino (1936) – Calea Victoriei, nr. 45

3     Hotel Athénée Palace – renovare, transformare (1925-1927); aripa nouă (1938-1939) – Str. Episcopiei, nr. 1-3

4        Imobile de locuințe (blocuri A, B, C) (1935-1937) – Str. Știrbei Vodă, nr. 17, 18-20

5        Imobilul Ing. T. Ficșinescu (1934-1935) – Str. Știrbei Vodă, nr. 92 

6   Ministerul Economiei (Casa Autonomă a Monopolurilor Statului)  (1934-1941) –– Calea Victoriei, nr. 152

7        Academia Română – săli de lectură și birouri (1936-1938) – Calea Victoriei, nr. 125 

8   Casa Ing. Constantin M. Vasilescu (Aeroclubul Român) (1915-1916 și 1920-1925) –– Bulevardul Lascăr Catargiu, nr. 54

9        Casa Dr. A. Dobrovici (1919 și 1922-1925) – Bulevardul Lascăr Catargiu, nr. 40

10    Casa de Credit și Asigurări a Magistraților (1935-1937) - Bd. Magheru, nr. 22-24

11    Imobilul N. Tabacovici (1934-1935) – Str. Tudor Arghezi, nr. 16

12    Imobilul doamnei Popovici-Mezin (1937-1938) – Str. Italiană, nr. 25

13    Casa Victor Bădulescu – Str. Logofăt Luca Stroici, nr. 47